Skip to content
Iulie 13, 2010 / jesuslovesyou

Marea despartire

Marea despartire

Marea Despartire
de Mark Galli

Timp de secole, crestinii din apus si cei din rasarit au trait separati unii de altii. La un moment dat insa, catolicii i-au agresat pe ortodocsi.

Intr-o dupa-amiaza de vara a anului 1054, cardinalul Humbert insotit de alti doi trimisi ai Papei de la Roma a intrat in marea biserica a Sfintei Intelepciuni (Hagia Sofia), din Constantinopol, chiar in timp ce slujba era pe cale sa inceapa. Acestia s-au indreptat catre sanctuar, au asezat pe altar un document papal sigilat – numit ”bula papala”-, dupa care s-au indreptat catre iesire. “Bula papala” il declara pe patriarhul Constantinopolului si pe cei afiliati lui, excomunicati din biserica, nemaifiindu-le permis sa primeasca harul lui Dumnezeu prin pocainta.

Cardinalul a iesit pe usa vestica, si-a scuturat praful de pe picioare si a spus: “Domnul sa priveasca si sa judece.” Un diacon, intuind continutul bulei papale, a alergat nelinistit dupa Humbert, implorandu-l sa o i-a inapoi. Humbert l-a refuzat, iar diaconul a scapat documentul pe strada.

Deseori, aceasta intamplare este prezentata ca fiind momentul esential in marea schisma dintre Estul Ortodox si Vestul Latin. Totusi, acest incident, este doar unul dintre multe altele care au avut loc pana la marea schisma – evenimentele sangeroase din 1204 asezand sigiliul peste o despartire care dainuie pana in prezent.

Cauzele schismei sunt complexe, iar ele ne arata nu doar particularitatile a ceea ce noi numim astazi Biserica Ortodoxa Rasariteana, ci si modul in care ortodocsii inteleg acest capitol al istoriei crestine.

Realitatile geo-politice
Pe timpul apostolilor, Imperiul Roman constituia o unitate politica si culturala interdependenta. Imperiul incorporase o diversitate de grupuri etnice care vorbeau o la fel de mare varietate de limbi si dialecte. Si totusi, toti erau guvernati de acelasi imparat si formau marea civilizatie greco-romana. Atat greaca, cat si latina erau intelese aproape oriunde, latina fiind limba oficiala a Imperiului.

La sfarsitul anilor 200, imperiul era unit teoretic, dar in realitate era divizat in doua parti, una vestica si una estica, fiecare parte avand imparatul sau. Insusi Constantin, infiintase o a doua capitala imperiala, in Est, la Constantinopol, „Noua Roma”. Mai tarziu, au venit invaziile germanice din secolul al xv-lea, iar Vestul a fost impartit intre goti, lombarzi, franci, vandali si alte triburi germanice. Bizantinii din rasarit inca mai privesc Imperiul Roman ca fiind universal, in timp ce, de fapt, impartirea politica intre rasaritul grec si apusul latin este permanenta.

Apoi avarii si slavii au ocupat Peninsula Balcanica. „Illyricum”, care trebuia sa serveasca drept punte intre Bizant si Vest, a devenit o bariera. Odata cu cresterea Islamului in anii 600, Mediterana a trecut sub control arab. Contactele culturale dintre estul si vestul Mediteranei au devenit din ce in ce mai dificile.

Realitatile geo-politice au complicat lucrurile. Timp de secole, liderii papali apelau in mod normal la Constantinopol si imparatul sau pentru ajutor militar si economic. Dar in anul 754, Papa Stefan al II lea fiind refuzat de catre Est si avand nevoie de ajutor pentru a-si apara statele papale de atacurile lombarzilor, s-a orientat inspre Nord cautand ajutor la Pepin, conducatorul francilor. Incepand din acel moment, papalitatea a trecut treptat sub influenta francilor.

O jumatate de secol mai tarziu, a avut loc un eveniment mult mai simbolic si mai dramatic. De Craciun, in anul 800, Papa Leo al III lea l-a incoronat pe Charlemagne, imparatul Francilor, ca si imparat al „Sfantului Imperiu Roman”. Charlemagne a cautat imediat sa aiba recunoasterea imparatului Bizantului. Insa imparatul bizantin, se considera inca, a fi conducatorul Imperiului Roman unit. Charlemagne a fost privit ca un intrus, iar incoronarea papala, ca un act de schisma. Charlemagne nu a fost recunoscut de Imparatul Bizantului timp de multi ani.

Instrainarea
Odata cu incoronarea lui Charlemagne, schisma civilizatiilor a devenit pentru prima data evidenta. Toata renasterea culturala promovata de curtea lui Charlemagne, a fost marcata puternic de prejudecatile anti-grecesti in literatura, teologie si politica. Bizantinii, la randul lor, au ramas inchisi in propriul lor univers de idei esuand in a aprecia invatatura apuseana. Ei i-au tratat pe toti francii ca pe niste barbari.
Aceasta prejudecata reciproca a fost intarita si de limba. Zilele in care oamenii educati erau bilinguali se sfarsisera. In anul 450, doar cativa vestici mai puteau citi greceste, iar dupa anii 600, desi Bizantul se autointitula inca Imperiul Roman, era un lucru rar pentru un bizantin sa vorbeasca latina. Photius, cel mai mare invatat al Constantinopolului din secolul al IX lea, nu putea citi latina. In anul 864, un imparat „Roman” al Bizantului, Michael al III lea, a numit „barbara” limba lui Virgil.

In plus, mai erau si alte diferente semnificative intre cei invatati. Bizantul a fost o civilizatie vasta si erudita, iar multi dintre invatatii laici prezentau un interes activ fata de teologie. Teologul laic a fost intotdeauna o figura acceptata in Ortodoxie: unii dintre cei mai eruditi patriarhi bizantini – Photius, de exemplu – au fost laici inainte de numirea lor in patriarhat.

In Vestul cufundat in confuzie politica si retragere culturala, doar clericii erau beneficiarii educatiei care a supravietuit Evului Mediu timpuriu (deseori numit Evul „intunecat”). Teologia devenise rezervata doar preotilor. Marea majoritate a laicilor erau analfabeti; cei mai multi nu puteau intelege nuantele discutiilor teologice.

Asadar, teologia a urmat cursuri diferite atat in rasarit cat si in apus. In general, abordarea latina era mai practica, iar cea greaca, mai speculativa. Gandirea latina era influentata de legea romana, in timp ce grecii intelegeau teologia in contextul inchinarii, a partasiei. Referitor la crucificare, latinii se gandeau la Isus in primul rand ca la victima de pe cruce, in timp ce grecii il vedeau pe Hristos fiind victorios asupra mortii. Latinii vorbeau mai mult de mantuirea pacatosilor, grecii, despre divinizarea umanitatii. Existau totodata si cateva diferente practice: grecii permiteau casatoria clericilor, latinii insistau asupra celibatului preotilor. Ambele parti aveau reguli diferite referitoare la post. La impartasanie grecii foloseau paine dospita, in timp ce latinii foloseau paine nedospita, sau „azima”.

Totusi, aceste doua abordari nu erau contradictorii – ci se completau reciproc, dupa cum se intampla si in familie (cu deosebirile dintre sot si sotie).

Conflict deschis
Incepand cu secolul al VI lea, a aparut un numar de dispute intre Roma si Constantinopol. Un conflict aparut la jumatatea secolului al IX lea a relevat cat de instrainat devenise Estul de Vest. Incidentul este cunoscut sub numele de „Schisma lui Photian” – desi Estul prefera sa il numeasca „Schisma Papei Nicolas”.

Totul a inceput in anul 858, cand Patriarhul Ignatius al Constantinopolului a fost exilat de catre Imparatul Bizantin (deoarece critica viata particulara a imparatului). Ignatius a fost fortat sa demisioneze, in locul lui fiind numit patriarh al capitalei un laic plin de har care se numea Photius. Photius a fost numit „cel mai distins ganditor, cel mai deosebit politician si cel mai abil diplomat care a detinut vreodata conducerea Patriarhiei de la Constantinopol.”

Photius, dupa cum era obiceiul, a trimis o scrisoare Papei Nicolas I, episcopul Romei, anuntandu-l de numirea sa. In mod normal, papa ar fi trebuit sa recunoasca imediat un nou patriarh. Dar Nicolas I nu a facut acest lucru. El auzise ca fostul patriarh mai avea inca adepti, care il numeau pe Photius uzurpator. Papa Nicolas I a decis sa analizeze aceasta problema, iar in anul 861 a trimis cativa delegati la Constantinopol.

Photius nu dorea nici o disputa cu papalitatea, asa ca i-a tratat pe delegati cu mare cinste; invitandu-i chiar sa conduca un consiliu local care sa se ocupe de rezolvarea acestei probleme. Consiliul a decis ca numirea lui Photius ca patriarh era legitima.

Totusi, atunci cand delegatii s-au intors la Roma, Nicolas I i-a acuzat de faptul ca si-au depasit atributiile. A rejudecat el insusi cazul la Roma, in cadrul unui consiliu care a respins cererea lui Photius, deposedandu-l de toata demnitatea preotiei si recunoscandu-l pe Ignatius ca patriarh.

Bizantinii au ignorat consiliul de la Roma si au refuzat sa raspunda scrisoarei papei.

Disputa s-a axat pe drepturile papale, care au devenit o alta problema intre Est si Vest. Printre bisericile din rasarit, exista un puternic sentiment de egalitate intre episcopi, deoarece un numar de biserici revendicau dreptul de a fi fost infiintate de catre un apostol. Estul l-a recunoscut pe Papa ca fiind primul episcop al bisericii, dar l-a vazut doar ca pe primul dintre mai multi egali.

In apus, doar o mare biserica a revendicat infiintarea sa de catre un apostol – Roma – asa ca Roma a ajuns sa fie privita ca si scaun apostolic. Biserica apuseana a fost vazuta mai putin ca si un colegiu al egalilor, si mai mult ca o monarhie avand drept conducator pe papa. Dar bizantinilor nu le pasa ca biserica apuseana era centralizata, atat timp cat papa nu ii deranja.

Mai mult decat atat, rasaritul avea un conducator laic puternic, imparatul, care trebuia sa mentina ordinea. Dar, dupa invazia triburilor germanice in apus, exista doar o multime de capetenii de razboi. Doar papa de la Roma putea actiona ca reprezentant a ceea ce mai ramasese din viata politica a Europei de Vest. De exemplu, Papa Leo I a fost cel care l-a urmarit pe hunul Attila in anul 452, pentru a-l determina sa ocoleasca Roma in una din campaniile sale. Dupa acest eveniment, papa a inceput din ce in ce mai mult sa comande nu doar subordonatilor sai ecleziastici ci si conducatorilor laici. Totusi, biserica rasariteana nu era deranjata – atat timp cat papa revendica putere absoluta doar in Vest. Nicolas I a fost un papa reformator, care a avut o parere exaltata – cel putin conform ortodocsilor – referitoare la prerogativele statutului sau. El credea ca puterile sale absolute se intind pana in Est. Dupa cum scria intr-o scrisoare in anul 865, el credea ca papa este harazit cu autoritate „peste tot pamantul, adica, peste orice biserica.” Atunci cand a izbucnit o disputa in Constantinopol, Nicolas a considerat oportun sa determine ambele parti sa se supuna arbitrarii lui, intarind astfel revendicarea sa asupra jurisdictiei universale.

In mod ironic, supunerea initiala a lui Photius fata de trimisii papali, s-a dovedit a fi o problema. Actiunea sa nu confirma suprematia papei, ci doar faptul ca Photius aratase curtoazie diplomatica. Pentru a-si demonstra autoritatea, Nicolas a convocat un nou consiliu.

Din nou, bizantinii nu erau deranjati de faptul ca apelurile mergeau la Roma, atat timp cat erau indeplinite conditiile specifice din Canonul 111 al Consiliului de la Sardica (343). Acest canon specifica faptul ca rejudecarile nu pot fi conduse de catre papa, la Roma, ci doar de catre episcopii provinciilor adiacente celei a episcopului condamnat. Bizantinii credeau ca Nicolas a incalcat acest canon, intervenind astfel in problemele altui patriarhat.

In acel moment incidentul dintre Nicolas si Photius avea un potential exploziv, doar in problema autoritatii papale. Totusi mai aparuse inca o problema, mai subtila dar in acelasi timp la fel de determinanta.

Politicile misionare
Atat Bizantul cat si Vestul (in mare majoritate germanii) incepusera sa lanseze miscari misionare printre Slavi. Cele doua linii ale avansarii misionare, una din Est si una din Vest, s-au intersectat la un moment dat in Bulgaria.

Bulgaria era o tara pe care atat Roma cat si Constantinopolul erau nerabdatoare sa o adauge sferelor lor de influenta. Khanul Boris, conducatorul bulgarilor, a fost inclinat sa ceara germanilor, adica misionarilor catolici botezul. Dar cand a fost amenintat cu invazia bizantina, s-a razgandit si a acceptat botezul din partea clericilor greci, in jurul anului 865. Totusi, Boris dorea independenta pentru biserica bulgara, asa ca a cerut Constantinopolului sa acorde bisericii bulgare aceeasi autonomie de care se bucurau celelalte patriarhate. (Alexandria, Antiohia, si Ierusalimul). Constantinopolul a refuzat.

Atunci Boris s-a intors iarasi catre Vest, sperand sa gaseasca un tratament mai bun. A acordat latinilor mana libera in Bulgaria, iar misionarii latini au inceput imediat sa lanseze asalturi verbale dure impotriva grecilor, scotand in evidenta punctele in care practica bizantina era diferita de a lor: casatoria clericilor, regulile postului, si deasupra tuturor, filioque.

Ultima disputa implica cuvintele referitoare la Duhul Sfant din crezul nicen. Original, fraza suna asa: „Eu cred … in Sfantul Duh, Domnul, Datatorul vietii, care vine de la Tatal. …” Aceasta forma originala este inca recitata de catre cei din rasarit. Dar cei din apus au introdus in mod treptat o propozitie in plus „si de la Fiul” (in Latina, filioque), la ei, crezul suna astfel: „ … care vine de la Tatal si de la Fiul.”

Aceasta adaugare a aparut pentru prima data in Spania secolului VI, ca protectie impotriva Arianismului; ea ajuta la accentuarea divinitatii depline a lui Isus. Adaugarea s-a extins atat in Franta, cat si in Germania, unde a fost bine primita de Charlemagne si adoptata in Consiliul de la Frankfurt (794).

Cu toate acestea, Roma nu a folosit filioque pana la inceputul secolului XI. In anul 808, intr-o scrisoare catre Charlemagne, Papa Leo al-III-lea, afirma ca, desi filioque este corect din punct de vedere doctrinal, el considera gresita adaugarea lui la formularea Crezului.
Etapa premergatoare schismei
Dupa cum se poate observa in imagine, pe patena (farfurioara pentru painea de impartasanie) folosita la Constantinopol in secolul VI, Hristos da cina simultan la doua grupuri de apostoli. Desi Crestinatatea era inca unita, crestinii apuseni si rasariteni dezvoltasera traditii diferite atat in teologie, cat si in modul de inchinare.

Grecii nu au luat in considerare filioque pana in secolul IX, dar atunci cand au facut acest lucru, au avut o reactie puternica. Ortodocsii au obiectat (si inca mai obiecteaza) la aceasta adaugare din doua motive. In primul rand, crezul este proprietatea comuna a intregii biserici; daca i se aduce vreo modificare, aceasta trebuie facuta de catre intreaga biserica la un consiliu ecumenic. Apusul, prin modificarea crezului fara consultarea rasaritului, se face vinovat (dupa cum afirma un scriitor ortodox) de “fratricid moral”, pacatuind astfel impotriva unitatii bisericii.

In al doilea rand, majoritatea ortodocsilor au convingerea ca filioque este gresit din punct de vedere teologic. Unii afirma faptul ca filioque este chiar o erezie, deoarece modifica echilibrul sensibil al doctrinei Trinitatii.

Desi filioque nu era inca folosit la Roma in secolul IX, Nicolas i-a sustinut pe germani atunci cand acestia au insistat asupra folosirii lui in Bulgaria.

Photius a fost alarmat de aceasta dezvoltare chiar la granitele Imperiului Bizantin. In anul 867 intr-o scrisoare catre ceilalti patriarhi estici, el denunta filioque si ii acuza de erezie pe cei care il foloseau. Photius a convocat un consiliu la Constantinopol, care l-a declarat pe Papa Nicolaus excomunicat, numindu-l „un eretic care face ravagii in via Domnului.” Crestinatatea se afla la marginea schismei.

Situatia s-a schimbat brusc. In acelasi an, 867, imparatul bizantin a fost omorat, iar uzurpatorii l-au detronat pe Photius, redandu-i patriarhatul lui Ignatius – omul al carui exil si demisie incepuse controversa. In aceeasi perioada, Papa Nicolas a murit si Hadrian al-II-lea a devenit papa, urmat de Ioan al-VIII-lea. Astfel intra in scena, un nou set de rivalitati si aliante, prea complexe pentru a putea fi prezentate aici in detaliu.

Un alt consiliu de la Constantinopol, cunoscut drept Consiliul Anti-Photian, l-a condamnat pe Photius, anuland decizia din 867. Consiliul a decis ca biserica bulgara apartinea patriarhatului de la Constantinopol. Dandu-si seama ca Roma i-ar permite mult mai putina independenta decat Bizantul, Boris a acceptat aceasta decizie. In anul 870 misionarii vestici au fost expulzati, iar incepand de atunci filioque nu a mai fost auzit in Bulgaria.

Acesta insa, nu este sfarsitul istorisirii. La Constantinopol, Ignatius si Photius au fost reconciliati, iar atunci cand Ignatius a murit in 877, Photius a devenit inca o data succesorul acestuia la patriarhat. In anul 879 a fost tinut un alt consiliu la Constantinopol. Consiliul precedent a fost anatemizat si toate condamnarile lui Photius au fost retrase. Roma nu a amintit nimic de filioque si nici nu a incercat sa revendice papalitatea in rasarit.

In acest mod, schisma parea a fi rezolvata temporar.

Esec diplomatic
La inceputul secolului unsprezece, aparusera probleme noi. In anul 1014, la incoronarea Sfantului Imparat Roman Henry al-II-lea al Romei, crezul a fost cantat in forma sa editata. Mai mult decat atat, aflata acum sub influenta germanica, Roma a inceput reforma. Prin regulile celor ca Papa Gregory al-VII-lea, Roma a castigat o pozitie de putere fara precedent in Vest. Papalitatea isi revendica jurisdictia universala.

Problemele au fost agravate de catre vikingi, care au atacat regiunile din Italia care erau controlate de catre Bizant. Mai mult, Venetia, care era un puternic oras-stat comercial incalca afacerile bizantine din Italia si Asia Mica.

La inceputul anilor 1050, normanzii i-au fortat pe grecii din Italia bizantina sa se conformeze practicilor latine. Patriarhul Michael Cerularius cerea in schimb ca bisericile latine din Constantinopol sa adopte practicile grecesti. Fiind refuzat de latini, acesta le-a inchis bisericile.

In anul 1053, Cerularius a adoptat o atitudine mai concilianta si i-a scris Papei Leo al-IX-lea, oferindu-se sa ajunga la o intelegere asupra disputelor cu referire la uzuante (datini). In anul 1054, Leo trimite trei delegati la Constantinopol, conducatorul acestora fiind Humbert, episcop de Silva Candida.

Atat cardinalul Humbert cat si Cerularius erau amandoi de neclintit si intransigenti; era foarte putin probabil ca intalnirea lor sa promoveze bunavointa. Delegatii, cand s-au intalnit cu Cerularius i-au impins o scrisoare papala si s-au retras fara saluturile uzuale. Scrisoarea fusese schitata de catre Humbert si avea un ton antagonic.

Patriarhul a refuzat sa mai trateze cu delegatii. Humbert si-a pierdut rabdarea si a scos o “bula” de excomunicare impotriva lui Cerularius. Printre alte acuzatii rau-voitoare aflate in document, Humbert ii acuza pe greci de omiterea filiogue din crez!

Humbert a plecat imediat, iar in Italia intreg incidentul a fost prezentat ca fiind o mare victorie pentru Roma. Cerularius si sinodul sau au contracarat prin excomunicarea lui Humbert. Astfel, aceasta incercare de reconciliere a agravat situatia precedenta.

Totusi, dupa 1054, relatiile de prietenie au continuat. Cele doua parti ale crestinatatii nu erau inca constiente de marea ruptura dintre ele. La acel moment, totul parea o neintelegere care putea fi lamurita cu tact si diplomatie. Insa, odata cu cruciadele, toate sperantele de reconciliere au disparut.

Sacrilegiu
La inceputul anilor 1090, imparatul bizantin, Alexis, a cerut Papei Urban al II lea sa ajute rasaritul. Musulmanii cucerisera recent o mare parte din Imperiul Bizantin, inclusiv multe zone importante din Pamantul Sfant. Vestul s-a aliat cauzei, trimitand mii de cruciati, care au eliberat atat Antiohia, cat si Ierusalimul.

Cruciatii au infiintat patriarhii latine atat in Antiohia, cat si in Ierusalim, alaturi de patriarhiile grecesti. In Ierusalim, grecii si latinii l-au acceptat la inceput pe patriarhul latin drept lider al tuturor. In anul 1107, un pelegrin rus aflat la Ierusalim i-a gasit pe greci si pe latini avand partasie impreuna, in armonie, la locurile sfinte (desi a observat cu satisfactie ca la ceremonia focului sfant, lumanarea grecilor s-a aprins in mod miraculos, pe cand cea a latinilor a trebuit sa fie aprinsa de cea a grecilor!).

Dupa 1187, cand Saladin a cucerit Ierusalimul, situatia Locurilor Sfinte s-a deteriorat: doi rivali rezidenti in Palestina au impartit populatia crestina intre ei – un patriarh latin la Acre, si unul grec la Ierusalim. Aflata in expansiune, schisma ajunsese si la nivel local.

Un secol mai tarziu, orice urma de armonie dintre Est si Vest disparuse cu desavarsire. In anul 1204 cruciatii vestici se indreptau catre Egipt, in ceea ce noi consideram acum, ca fiind a patra cruciada. Acestia au fost convinsi sa faca un ocol, prin Constantinopol, de catre doua parti: in primul rand de catre comerciantii din Venetia (care contribuiau la finantarea cruciadei) care cautau sa destabilizeze situatia bizantinilor spre propriul lor castig; in al doilea rand de catre Alexius, fiul lui Isaac Angelus, imparatul deposedat care dorea sa revina impreuna cu tatal sau la tronul Imperiului Bizantin. Dar interventia vesticilor nu a avut succes, iar in cele din urma cruciatii, dezgustati de politica bizantina, si-au pierdut rabdarea si au jefuit orasul.

Jaful de trei zile al Constantinopolului nu are echivalent in istorie. Timp de 900 de ani, marele oras fusese capitala civilizatiei crestine. Lucrari de arta din Grecia Antica si capodopere bizantine de o excelenta maiestrie impodobeau orasul. Multi jefuitori, in special cei din Venetia, au luat aceste comori pentru a decora pietele si bisericile din orasele lor.

Multimi de soldati umblau pe strazi si prin case. Acestia furau tot ceea ce era stralucitor, iar ceea ce nu puteau lua, distrugeau – nici macar manastirile, bisericile sau bibliotecile nu au scapat. Atat casele mari, cat si cele mici erau sparte si jefuite. Soldatii se opreau doar ca sa omoare, sa violeze sau sa sparga cramele de vin pentru a se reimprospata. Calugaritele se ascundeau speriate in manastirile lor. Femei si copii plini de sange mureau pe strazi.

In Hagia Sophia, cea mai glorioasa biserica a a crestinatatii, soldatii beti au rupt perdelele de matase si au spart iconostasele mari de argint – care tineu icoanele sfinte – in bucati. Carti sfinte si icoane au fost calcate in picioare. In timp ce soldatii beau veseli din vasele de la altar, o prostituata se asezase pe tronul patriarhului si canta un cantec francez vulgar.

Aceste fapte abominabile au continuat timp de trei zile, pana cand acest oras mare si frumos arata ca scena unui macel.

Schisma
Constantinopol nu si-a revenit niciodata. Peste 200 de ani, atunci cand a fost atacat de turci, Imperiul Bizantin era atat de slabit incat a opus foarte putina rezistenta. In anul 1453 marele oras era decazut, civilizatia bizantina disparuse, iar biserica rasariteana devenise minoritara intr-o cultura ostila.

Crestinatatea estica nu a uitat niciodata macelul si jaful acelor trei zile teribile din 1204. Istoricul Steven Runciman scria, „Cruciatii au adus nu pace, ci sabie, iar sabia a determinat separarea Crestinatatii.” Resentimentele si indignarea impotriva sacrilegiului facut de vestici au fost adanc intiparite in inimile esticilor. „Pana si Saracenii [Musulmanii] sunt induratori si ingaduitori,” protesta un istoric ortodox contemporan, „in comparatie cu cei care poarta crucea lui Hristos pe umeri.”

Istoricii inca mai dezbat asupra datei de incepere a marii schisme, dar este foarte clar ca ceea ce fusese odata unit, s-a despartit pentru totdeauna in anul 1204.

Cruciatii vestici au jefuit Constantino-
polul in 1204. Pe langa atacul la demnitatea umana si la viata, multimea prazii de razboi este ametitoare. Nimeni, scria un cronic vestic, nu ar putea vreodata sa numere aurul, argintul, bijuteriile, matasea si blanile furate.

Mark Galli este editor al Istoriei Crestine (Christian History). El este indatorat pentru mare parte din acest articol, Bisericii Ortodoxe “Timothy Ware’s” (Penguin, 1993).

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: